Ce s-a intamplat in seara acea crede ca va ramane intiparit in memoria ei pentru totdeauna. Este pur si simplu marcant. Sa ai atata incredere in cineva, sa ti la acel cineva si sa iti dai seama ca tot ce a vrut e sa isi bata joc, sa-si mareasca egoul, sa isi dea seama ca esti inca o proasta pe lunga lui lista de cuceriri. Dar se pare ca e prea tarziu. Cand iti dai seama ca totul a fost un joc nemilos, din care ieseai 100% sifonat tu, totul e pierdut, Sunt mult prea multe sentimente, amintitri, trairi. Si toate se deruleaza. Si ranesc. Si daca ar fi sa fie un film, ar fi drama la superlativ. Incepe cu intaia emotie care te cuprinde cand il saruti pentru prima oara, pe el, pe care il visai, pe el, al carui telefon sau SMS il asteptai cu sufletul la gura. Este urmata de tremurul din adancul corpului cand te ia de mana si apoi acea neliniste, agitatie dar si bucurie pe care o simti cand iti spune primul Te Iubesc. Cuvinte aruncate, spuse prea devreme, poate persoanei nepotrivite. Punctul culminant, in care ratingul dramei este unul coplesitor, este redat de ACEA seara. Totul e alb, parcul e gol. Soneria telefonului rasuna printre copacii la fel de tristi si goi cum va fi ea. Nu-si dadea seama de nimic. Un simplu telefon, niste scuze si totul dispare. Nu se mai poate gandi la altceva in afara de el. Universul el se invarte in jurul lui. Un el nepasator, ipocrit si fals. Un el caruia nu ii pasa, care vorbeste inainte ca singurul micro-neuron sa gandeasca. Desigur, unde ii e capul? E cu prietenul lui. Nimeni nu mai e important. Si ajunge. Nu o saluta ca de obicei si pare rece, distant. Tot prietenul sa fie de vina? Sigur. Mica plimbare prin lumea alba si aproape perfecta se incheie dezastruos. Telefoane, pretentii, explicatii, jigniri. E pur si simplu pierduta. Nu stie daca viseaza, fiind in mod cert un cosmar sau daca este adevarat, Daca singurul motiv pentru care ea inca zambeste tocmai a spus ce a spus. Dar e adevarat, e real si este inundata de lacrimi. Nu isi da seama ce s-a intamplat. Prea multe intr-un timp mult prea scurt. Incet, dar sigur, a reusit. A umilit-o, a injosit-o, a jignit-o. Si apoi... a plecat. Nu i-a mai pasat. Unde a disparut iubirea nu demult jurata? Unde sunt promisiunile? Unde?? S-au evaporat.
A incercat de multe ori sa le inchida in cea mai mica cutie din coltul cel mai indepartat al sufletului ei si sa arunce cheia, dar de fiecare data el se intorcea si aducea cu el si cheia, facand-o sa o deschida si sa le lase sa iasa, sa o raneasca din nou, de fiecare data si mai adanc. Mergea pe premisa: Orice lovitura te face mai puternic! Dar la ea nu era asa. Fiecare lovitura o demoraliza si mai mult. O aducea in pragul disperarii. Multe ganduri negre ii trec prin cap in toate momentele de nebunie si dezamagire, dar incerca sa treaca peste. 'Are balta peste!' isi spunea de fiecare data, dar se afunda in abisul negru din care nu putea sa iasa. Oricat de mult s-ar fi chinuit, era blocata. Iar el era sus, privind-o cu dispret si o ucidea cu fiecare cuvant sau privire.
Si provocarea peste care trebuia sa treaca cu brio era ca trebuia sa o faca singura. Nu avea incredere aproape in nimeni, iar cei in care chiar avea, nu erau acolo. Sau cel putin, nu pentru ea.
El, cu milioanele de defecte pe care le avea, a ajutat-o mult. I-a aratat care este realitatea si cine face parte din ea.
Odata cu plecarea lui, globul de cristal in care ea a copilarit, s-a sfaramat in milioane de bucatele. Nimeni si nimic nu il mai poate reface.
S-a schimbat...
